Luxația de umăr după 40 de ani: riscul de ruptură a tendonului crește, nu al recidivei

Luxația de umăr la adulții peste 40 de ani prezintă un profil de risc diferit față de cel al sportivilor tineri, caracterizat printr-o recidivă mai rară, dar un risc crescut de rupere a tendoanelor coafei rotatorilor. Pentru tineri, riscul principal după o luxație este instabilitatea articulară datorată rupturii labrumului și ligamentelor, ceea ce duce la recidive repetate. După 40 de ani, situația se inversează.

Studiile arată că frecvența rupturilor de coafă depășește 30% la pacienții peste 40 de ani și 80% la cei peste 60 de ani. O luxație fără leziune de tendon este rară la vârste înaintate, fiind mai degrabă o excepție la pacienții de 65 de ani. Departamentul de Ortopedie al Universității din Washington evidențiază că riscul de rupere a coafei rotatorilor depășește 30% la pacienții peste 40 de ani și atinge 80% la cei peste 60 de ani.

Slăbiciunea brațului imediat după reducere poate masca o ruptură de tendon, fiind atribuită adesea eronat întinderii nervului axilar. Unele rupturi, cum ar cea a tendonului subscapular, pot duce la noi luxații. Imaginile de urgență confirmă poziționarea osului, dar nu relevă leziunile țesuturilor moi. Slăbiciunea inițială poate fi cauzată de întinderea nervului axilar, iar ruptura tendonului poate fi ratată dacă simptomele se atribuiau doar acestui nerv.

Urmărirea post-accident este crucială: dacă, la trei săptămâni de la accident, brațul rămâne dureros la rotația exterioră sau își pierde forța, se recomandă evaluarea tendoanelor prin ecografie sau RMN. Evaluarea medicală la aproximativ trei săptămâni după accident este esențială dacă persistă durerea la rotația spre exterior sau scăderea vizibilă a forței. Reevaluarea la câteva săptămâni de la accident trebuie să includă verificarea forței tendonilor individuali, a funcției nervului axilar și, dacă necesar, a imagisticii țesuturilor moi.

Tratamentul variază în funcție de vârstă: la tineri se prioritizează stabilizarea articulației, în timp ce la adulții cu rupturi de coafă ținta devine reparația tendonului, care nu se vindecă singur. Rupturile complete de tendon necesită intervenție chirurgicală, deoarece nu se atașează spontane de os și tind să se agraseze pe măsură ce tendonul se retrage și mușchiul se degradează. Punerea umărului la loc este doar primul pas; recuperarea forței brațului în săptămânile următoare indică dacă mai sunt necesare intervenții de reparație.

Luxațiile posterioare, care reprezintă doar 2–4% din cazuri și sunt asociate cu crizele convulsive sau electrocutările, sunt adesea neidentificate la prima prezentare, lăsând articulația blocată.

Institutul Umărului, coordonat de Dr. Ion-Andrei Popescu, oferă a doua opinie pentru cazurile complexe, recidive sau reintervenții în care leziunile inițiale au fost trecute cu vederea.