Cum putem identifica copiii cu risc de comportamente violente sau de radicalizare?

Deși este tentanta ideea de a schița un profil al elevului care ar putea comite acte violente pe baza unor indicatori observați incipient, cercetările insistă asupra prudenței în interpretarea acestor semne. Acestea plasează un copil în zona de risc infracțional, nu de certitudine, iar obiectivul identificării lor este oferirea unui sprijin instituțional și psihologic timpuriu, nu izolarea sau eliminarea pericolului.

Cercetarea indică faptul că predictorii radicalizării nu sunt cei socio-demografici (apartenența la un grup etnic sau statutul socio-economic scăzut), ci cei clasic-criminogeni, incluzând variabile psihologice precum autocontrolul scăzut, căutarea de senzații, exprimarea unor atitudini radicale și promovarea superiorității față de alte grupuri. De asemenea, anxietatea sau interiorizarea nu sunt factori predictivi, cu excepția situațiilor în care ele sunt bruște și diferă de nivelul de bază al persoanei.

O analiză sintetică pe vârste mai tinere identifică personalitatea (autocontrol scăzut, stimă de sine crescută, incertitudine) și amenințarea percepută ca fiind cei mai buni predictori ai actelor extreme pe termen lung. Personalitatea „întunecată” (Factorul D), caracterizată de maximizarea beneficiilor proprii în defavoarea celorlalți, este un predictor relevant al primei infracțiuni și al recidivei.

Factorii de protecție, cum ar fi îmbunătățirea autocontrolului, o familie suportivă și deținerea unui spațiu propriu, joacă un rol crucial în crearea de programe eficiente. Studiile relevă, de asemenea, că stilul parental negativ nu pare să aibă un efect semnificativ asupra radicalizării, ceea ce sugerează că programele de parenting nu ar putea fi suficiente sau eficiente în scopul deradicalizării.

Pe lângă factorii distali, există semnale de avertizare (warning behaviors) mai apropiate de incident. „Leakage” (scurgerea de informații) reprezintă un semn frecvent, copilul comunicând intențiile altora sau exprimând amenințări indirect. Alte indicatori includ fixația pe atacatorii anteriori, comportamentul de pregătire (căutarea armelor, planificarea), schimbările bruște (retragere, limbaj dezumanizant) și imersiunea în comunități online închise unde violența oferă statut.

Aplicarea riguroasă a acestor cunoștințe necesită pregătire de specialitate pentru a evita stigmatizarea inutilă a copiilor tăcuți sau interiorizați. Etișetarea poate genera falși pozitivi și marginalizarea copiilor neurodivergenți, proces care poate alimenta chiar radicalizarea. Semnele identificate justifică conversația și evaluarea sistematică, nu excluderea. Dezumanizarea publică a copiilor problemă riscă să întrețină perspectiva conform căreia anumite persoane sunt intrinsec inferioare și pot fi eliminate.