Diagnosticarea timpurie a rupturii de menisc: Importanța suturii pentru evitarea protezei

Dr. Alexandru Grecu, medic specialist în ortopedie și traumatologie la Spitalul MedLife Craiova, avertizează că o ruptură de menisc, diagnosticată la timp, are șanse semnificativ mai mari de a fi tratată corespunzător, primele luni de la diagnostic fiind decisive pentru starea genunchiului pe termen lung.

Ruptura de menisc este o leziune a fibrocartilajului din genunchi, structuri semicirculare situate între femur și tibie care au rolul de a distribui presiunea, de a proteja cartilajul articular și de a asigura stabilitatea și lubrifierea articulației.

Capacitatea de vindecare a meniscului este cea mai ridicată în treimea sa periferică, zona vascularizată unde șansele de sutură sunt cele mai mari, în timp ce spre centrul meniscului, în zonele lipsite de vase de sânge, potențialul de recuperare scade.

Leziunea poate apărea în urma unui traumatism, cum ar fi o răsucire bruscă a genunchiului în timpul sportului sau în mișcări cotidiene (de exemplu, coborârea dintr-o mașină), dar și pe fondul degenerării progresive.

În cazul pacienților maturi, meniscul își pierde elasticitatea și poate fi fisurat în timpul unor gesturi obișnuite, precum ridicarea din poziția ghemuită sau munca în grădină, fără a exista un accident evident.

Mecanismele traumatic și degenerativ se pot suprapune, un menisc degenerat fiind mai fragil și putând ceda la traumatisme minore. Dr. Grecu precizează că severitatea rupturii poate fi identică atât la un adult de 55 de ani care își răsucește genunchiul pe scări, cât și la un fotbalist de 22 de ani.

Simptomele includ durere localizată pe linia articulației, umflarea genunchiului (apărută după câteva ore), durere la ghemuit, la coborârea scărilor sau în mișcări de răsucire, precum și senzația de agățare, click-uri sau instabilitate.

Blocajul articular, situația în care genunchiul rămâne îndoit și nu mai poate fi întins complet din cauza unui fragment de menisc interpus, reprezintă un semn care impune consult rapid. Evaluarea clinică include palparea liniei articulației, unde durerea intensă și scurtă este cunoscută drept „țipăt al meniscului”.

RMN-ul este utilizat pentru a confirma leziunea și a determina tipul rupturii, localizarea și stabilitatea acesteia. Radiografia este obligatorie pentru pacienții peste 40 de ani pentru a verifica prezența artrozei, care poate modifica conduita terapeutică.

Interpretarea RMN-ului trebuie corelată cu examenul clinic. Dr. Grecu menționează un studiu din New England Journal of Medicine care a arătat că 61% dintre persoanele de peste 50 de ani cu ruptură de menisc vizibilă la RMN nu aveau dureri, motiv pentru care operația nu trebuie decisă exclusiv pe baza acestui examen.

Riscul crescut de ruptură este asociat cu sporturile care implică pivotări, revenirea bruscă la efort după pauză sau fragilitatea naturală a meniscului după vârsta de 40-45 de ani.

Factori agravanți includ excesul ponderal, care crește încărcarea articulației, și profesiile care implică lucru în genunchi sau ghemuit (agricultură, minerit, montaj gresie și parchet).

Alte cauze sunt instabilitatea genunchiului cauzată de o ruptură veche de ligament încrucișat anterior, axul deviant al genunchiului ori varianta anatomică congenitală numită menisc discoid.

Tratamentul este stabilit în funcție de starea meniscului, nu de vârsta pacientului.

Prioritatea chirurgului este sutura meniscului acolo unde este posibil, pentru a păstra cât mai mult din țesut. Rezecția este soluția de rezervă pentru cazurile în care țesutul nu mai poate fi salvat.

Sutura depinde de configurația rupturii, calitatea țesutului și stabilitatea genunchiului. Șansele de succes cresc proporțional cu rapiditatea intervenției după accident.

Amânarea consultului poate duce la degradarea țesutului meniscal, transformând o ruptură care putea fi suturată într-una imposibil de reparat.

Studii indică faptul că la fiecare zece zile de amânare, șansa de sutură scade semnificativ: aproape 90% din rupturile operate devreme au putut fi reparate, față de mai puțin de 50% în cazul celor operate târziu.

Rupturile instabile, cele în toartă de coș, meniscul deplasat sau ruptura rădăcinii meniscale sunt considerate urgențe chirurgicale pentru a preveni pierderea cartilajului.

Pentru fisurile care nu blochează articulația și apar pe fond de uzură, tratamentul conservator include recuperare medicală (întărirea cvadricepsului), scăderea în greutate, antiinflamatoare pe termen scurt și eventual infiltrații.

Dr. Grecu avertizează că kinetoterapia nu poate sutura un fragment deplasat, care continuă să deterioreze cartilajul. Greșelile critice care pot conduce la proteză sunt îndepărtarea inutilă de țesut meniscal sau tratamentul conservator greșit indicat pentru un menisc instabil.

Genunchiile cu menisc suturat ajung la protezare mult mai rar decât cele supuse rezecției meniscale.

În cazul pacientului matur, fisura degenerativă este adesea un semn al artrozei. Proteza devine necesară doar în stadiul final al artrozei, când cartilajul este complet consumat.