O nouă ipoteză explică de ce creierul uman controlează partea opusă a corpului
Cercetători sugerează că organizarea încrucișată a conexiunilor neurologice a evoluat ca un mecanism eficient, bazat pe un sistem vizual arhaic.
O analiză recentă publicată în jurnalul Frontiers in Neuroanatomy, realizată de cercetătorii Daniel Wang și Martin Wessendorf, propune o nouă ipoteză privind motivul pentru care emisfera stângă a creierului uman controlează partea dreaptă a corpului și viceversa. Această configurație, prezentă nu doar la oameni, ci și la aproape toate animalele, inclusiv la viermii nematode, a reprezentat timp de secole un mister pentru comunitatea științifică.
Martin Wessendorf, neuroștiințist și profesor asociat emerit la Universitatea din Minnesota, și coautorul său sugerează că acest sistem de conectare încrucișată a început cu un sistem vizual arhaic specific. În cazul animalelor, fiecare ochi transmite informațiile vizuale către partea opusă a tectumului optic, zona creierului responsabilă de procesarea vederii. Cercetătorii consideră că, odată ce această mapare vizuală contralaterală s-a stabilit în fazele timpurii ale evoluției, alte sisteme au utilizat-o ca model.
Potrivit studiului, integrarea circuitelor pentru tact, auz și mișcare în jurul unei hărți existente pe partea opusă a fost probabil mai simplă și a necesitat mai puține modificări decât construirea de la zero a unei noi organizări pe aceeași parte. Astfel, evoluția ar fi ales calea cea mai eficientă, reutilizând o rețea de conexiuni deja stabilită.
Autorii studiului subliniază că acest fenomen de conectare încrucișată este diferit de lateralizarea cerebrală, adică specializarea emisferelor stânga-dreapta care explică, de exemplu, predispoziția pentru utilizarea unei anumite mâini. În timp ce lateralizarea se referă la sarcini specifice, conectarea încrucișată este un proces larg și simetric, prin care fiecare emisferă se conectează pur și simplu la partea opusă a corpului.
Alți cercetători, menționați în publicația The Naked Scientists, propun o alternativă teoretică, sugerând că această organizare ar putea reduce erorile de conectare în timpul dezvoltării creierului, oferind o hartă de dezvoltare mai fiabilă pentru sistemul nervos. Totuși, cercetătorii admit că aceste idei rămân ipoteze bazate pe compararea anatomiei speciilor, nu pe experimente directe sau dovezi fosile. Următorul pas în cercetare va fi verificarea dacă studiile anatomice și înregistrările fosile confirmă ipoteza legată de tectumul optic.