Psihologul Radu Leca explică rolul ritualurilor de Moșii în procesul doliului și mecanismele mentale din spatele pomenii

La Moșii de Toamnă, mii de oameni aduc pachete, colivă și lumânări în biserici și cimitire, transmițând o tradiție care ascunde o necesitate psihologică profundă: creierul refuză să accepte dispariția fizică a celor dragi, intrând într-o stare de alertă maximă. Psihologul clinician Radu Leca explică, pentru DC News, că pierderea unei persoane draghe este procesată de sistemul limbic ca o amenințare existențială, iar ritualurile de pomenire funcționează ca o „tehnologie psihologică” care structurează durerea brută. Gestul de a pregăti mâncare și de a împărți pachete necunoscuților, specific începutului de noiembrie, oferă sistemului nervos al celor îndoliate un echilibru mental esențial, transformând o simplă tradiție într-o procedură de reglaj emoțional. Specialistul detaaliază în interviul acordat DC News mecanismele interne care stau la baza nevoii acute de ritual și modul în care transformarea durerii într-un act caritabil influențează psihicul uman. „Atunci când pierdem pe cineva drag, creierul nu procesează pierderea ca pe o informație abstractă, ci ca pe o ruptură în rețeaua de atașament”, afirmă Radu Leca. Amigdala reacționează la absența persoanei draghe ca la un pericol de supraviețuire, din cauza importanței vitale a coeziunii grupului pe parcursul mileniilor. Prepararea colivei, aprinderea lumânărilor sau așezarea pachetelor pentru necunoscuți cer planificare și ordine, activând cortexul prefrontal. Aceste acțiuni creează o punte între haosul emoțional și ordinea simbolică. Pomana funcționează neuropsihologic ca un mecanism de externalizare a durerii, oferindu-i formă, ritm și direcție. Experiențele sugerează că ritualele după pierdere reduc intensitatea doliului prin recâștigarea sentimentului de control. Actul de a dărui eliberează oxitocină și endorfine, temperând cortizolul (hormonul stresului) și oferind o senzatie de conectare socială în fața izolării totale a doliului. „Oferind durerea unui act concret, creierul rescrie povestea pierderii de la un final la una a continuității. Persoana dispărută este transformată într-o prezență simbolică, purtată în memorie și în faptele bune făcute în numele ei”, explică Radu Leca. Comemorarea prezintă riscul transformării într-o capcană psihică, unde oamenii pot crede că alinarea suferinței ar constitui o trădare a memoriei celui plecat, confundând durerea cronică cu profunditatea iubirii. Specialistul identifică o graniță subtilă dintre un ritual sănătos și un doliu complicat: primul funcționează ca un vas care conține durerea, oferind un spatiu și un timp limitate, permitând revenirea la viața de zi cu zi. „Doliul complicat apare atunci când ritualul nu mai conține durerea, ci devine el însuși durerea – când pomenirea nu mai este o pauză în fluxul vieții, ci singurul mod în care persoana mai știe să existe”, precizează psihologul. Semnele de alarmă ale doliului „complicat” sau „prelungit” includ suferința acută la amintire, retragerea din relații non-legate de decedat, idealizarea extremă sau evitarea totală a subiectului însoțită de anxietate constantă. Diagnosticul de doliu prelungit, conform criteriilor lui Prigerson et al. (2009), implică simptome persistente cel puțin șase luni de la deces, afectând funcționarea zilnică. Înainte de acest prag, intensitatea suferinței este o reacție firească. Diferența rezidă în mesajul interior: un ritual sănătos spune „îmi este dor, dar viața continuă”, în timp ce doliul complicat afirmă că „doar durerea constantă dovedește iubirea”. Acestea nu sunt diagnostice de auto-aplicat, ci indicatori pentru consultul de specialitate. Doru rămas fără destinatar fisică necesită o direcție. Psihologul descrie dăruirea unui pachet unui necunoscut ca o manevră complexă pentru ruperea izolării psihice și reinvestirea afectivă. „Cum să păstrăm o relație atunci când celălalt nu mai există fizic?” – aceasta este dilema centrală. Psihologia modernă a doliului susține „continuarea legăturii” în loc de „desprindere” sau uitare. Modelul dual al lui Stroebe și Schut (1999) arată că adaptarea la pierdere se realizează prin oscilarea între confruntarea cu drama și întoarcerea la rutina zilnică. Pauzele de la durere sunt parte integrantă a procesului de vindecare. Transferul simbolic prin dăruire transformă pasivitatea suferinței în acțiune, oferind un sentiment de control și creând o legătură umană concretă care contrazice singurătatea impusă de moarte. Energia dedicată persoanei decedate este îndreptată spre comunitate și viață, fără a fi retrasă complet. Golul lăsat nu se umple, dar în jurul lui se construiește o rețea de sens și de generozitate care poartă amprenta celui dispărut. Dispariția bruscă lasă urme biologice profunde: mintea continuă să creeze reprezentări ale persoanei decedate care, lipsite de un corespondent în realitatea fizică, macină psihicul. Oamenilor le este dificil să înțeleagă non-existența. Discrepanța dintre reprezentarea mentală persistentă și absența reală produce senzații de irealitate, gol și o „lipsă a lumii”. Ritualul de pomană funcționează ca un „ancoraj” al reprezentării mentale într-o realitate simbolică, semnalând sistemului nervos că persoana iubită s-a mutat într-un registru al memoriei și al faptelor bune. Fără un astfel de cadru de traversare, absența devine suportabilă greu, iar relația internă cu cel dispărut rămâne blocată într-o așteptare permanentă, consumatoare de energie psihică. Lipsa unui ritual de comemorare îi expune pe cei îndoliați unui risc crescut de doliu complicat și depresie. Ritualul nu anulează pierderea, dar oferă un suport pentru reintegrarea iubirii fără obiect fizic. Pomana devine o barieră împotriva disperării și un act de curaj existențial, refuzul ca moartea să aibă ultimul cuvânt. Ea afirmă că iubirea continuă să lucreze în lume. Prin pomenire, cel îndoliat își reconstruiește propria viață și își cinstește mortul, permițându-i acestuia să continue să facă bine prin intermediul propriilor acte. Din perspectiva Ultrapsihologiei, pomenirea este o formă de inteligență emoțională comunitară, mai adaptivă decât teoriile abstracte, oferind mâinilor o modalitate de a traduce ceea ce sufletul nu poate rosti. Radu Leca subliniază că adevărata valoare a ritualului stă în trăirea interioară și în capacitatea familiei de a se uni în jurul suferinței, nu în rigoarea exterioară sau în conflictele ce pot apărea în jurul practicilor. Studiile științifice despre ritualurile de pierdere sunt încă preliminare. Legăturile cu oxitocina sau cortexul prefrontal rămân piste teoretice, nu certitudini medicale absolute pentru pomenirea românească. Certitudinile consolidate vizează recâștigarea sentimentului de control, așezarea relației în altă dimensiune și alternanța naturală dintre doliu și cerințele vieții de zi cu zi. Durerea primară nu are cuvinte, iar corpul caută un outlet fizic. Preparatele și luminările dau durerii „o treabă” de făcut, scoțând-o dintr-un ciclu infinit și oferind o structură de început și sfârșit. Pachetul dat unui necunoscut oferă iubirii o direcție, validând faptul că legătura cu cel plecat încă lucrează în lume. Chiar și fără credință în ritualuri, sentimentul activ al făcutului ceva aduce beneficii. Un ritual sănătos este urmat de revenirea la activități și la viața normală. Dacă pomenirea devine singurul mod de a exista și anulează totul în jur, este indicată discuția cu un specialist. În familiile fracturate, ritualul oferă un limbaj comun și un scop concret, atâta timp cât nu este exploatat pentru reînnodarea vechilor certuri. Recompensarea rămâne esențială, oferind structură. Cine nu are un cadru ritual poate construi unul mic personal, folosind repetiție, un loc sau un gest simbolic. Cererea de ajutor psihologic nu este o slăbiciune, ci un act de grijă de sine. Intervenția de specialitate este urgentă când durerea distruge somnul, alimentația și munca pe luni de zile, sau când apar gânduri suicidare și senzația că viața nu mai are rost. Materialul are caracter informativ și nu înlocuiește consultația. În cazuri de insuportabilitate a pierderii, se recomandă apelați la psihologi, psihoaterapeuti sau medici de familie. Nu sunt date noutăți suplimentare față de candidate pentru a justifica un eveniment separat; pasajele sunt interpretative și explicative ale aceleiași teme psihologice. Nu sunt date noutăți suplimentare față de candidate pentru a justifica un eveniment separat.